Din documentele rămase în păstrarea Serviciului Român de Informații după aplicarea prevederilor legilor privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, se disting cele referitoare la relațiile internaționale în perioada interbelică, în format bilateral și multilateral, cu accent pe unele momente care au atras în mod deosebit atenția instituțiilor cu atribuții de siguranță și ordine publică. Referitor la această categorie de documente, este de remarcat atenția deosebită acordată de structurile de informații (Serviciul Special de Informații, Siguranța, Biroul 2) surselor deschise, respectiv articolelor apărute în ziarele românești și străine, comentariilor de la unele posturi de radio, precum și comunicatelor agențiilor de știri, date fără de care nu era posibilă cunoașterea adecvată a evenimentelor în derulare cu implicații pentru apărarea țării, siguranța statului și ordinea publică.

O situație deosebită, tratată cu maximă atenție de instituțiile de securitate ale statului român, în contextul relațiilor de regulă încordate cu marele vecin de la Răsărit, a fost dispariția, la data de 6 februarie 1938, a consilierului Legației URSS la București, Theodor Hrisanfovici Butenko, la acel moment reprezentantul de cel mai înalt nivel al statului sovietic în România, numit însărcinat cu afaceri la 1 decembrie 1937.

Istoriografia românească despre eveniment s-a bazat îndeosebi pe documentele Arhivelor Naționale ale României, pe cele din păstrarea CNSAS și a Ministerului de Externe, surse care au lămurit, în cea mai mare parte, dedesubturile și cronologia „dezertării” diplomatului sovietic.

Și Arhiva Serviciului Român de Informații mai păstrează câteva documente care, chiar dacă nu conduc la schimbări fundamentale în abordarea subiectului, aduc unele nuanțări de natură a releva contextul politic și diplomatic extrem de încordat, receptarea evenimentului în presa românească și străină, eforturile părții române de a convinge atât pe Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri străine al URSS, cât și opinia publică internațională de neimplicarea autorităților și a extremei drepte antibolșevice din România într-o eventuală răpire sau ucidere a lui Butenko.

Lipsa de la post a diplomatului a fost reclamată, în termen de 24 de ore, Ministerului de Externe, Ministerului de Interne, Poliției Capitalei și procurorului general. Au fost luate în considerare mai multe ipoteze de lucru; partea sovietică, respectiv comisariatul pentru afaceri externe, agenția TASS și presa centrală susțineau că a fost răpit și ucis de legionari sau „lăncieri” – formațiunea paramilitară a Ligii Apărări Național Creștine. Ambele părți invocate de sovietici aveau antecedente semnificative în privința acțiunilor violente și divergențe ideologice evidente cu URSS. Partea română, respectiv Siguranța, presupunea, de asemenea, că Butenko a fost răpit sau ucis, dar de GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie – Direcția Politică Generală, din cadrul NKVD, responsabilă cu informațiile externe), având în vedere prezența la București a unor agenți despre care se știa că erau specializați în astfel de acțiuni.

Răpirea de către GPU a oficialului rus era luată în calcul de către români și pentru că predecesorul acestuia, ministrul plenipotențiar Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic trimis la București, în 1934, odată căzut în dizgrația lui Stalin, fusese rechemat de urgență la Moscova, în contextul marilor epurări, ulterior fiind judecat, condamnat și trimis în gulag. Ostrovski, fusese, împreună cu Nicolae Titulescu, artizan al proiectului unui pact româno-sovietic de asistență mutuală, nefinalizat însă. Ca maximă ironie, unul dintre capetele de acuzare pentru care ambasadorul a fost condamnat la 15 ani de închisoare fusese „contribuția” la demiterea lui Nicolae Titulescu

Conform unei alte teorii luate în calcul de serviciile românești, răpirea ar fi putut fi înscenată tot de GPU, chiar cu concursul lui Butenko, acțiune utilizată ca pretext pentru tensionarea relațiilor între cele două state.

Relațiile sovieto-române, deja considerabil răcite după debarcarea lui Nicolae Titulescu de la Ministerul de Externe și mai ales după instalarea guvernului condus de Octavian Goga, au tins să se degradeze și mai mult pe fondul acestei situații. Comisarul poporului pentru relații externe, Maxim Litvinov, făcea presiuni publice pentru „eliberarea” lui Butenko, în timp ce propaganda sovietică, respectiv agenția TASS și principalele ziare, Pravda și Izvestia, s-au dezlănțuit la adresa statului român și a „fasciștilor” care îl conduceau, acuzându-i că au permis sau chiar au inițiat răpirea însărcinatului cu afaceri.

În cele din urmă, diplomatul rus a apărut la Roma, ziarul „Giornale d’Italia” publicând un interviu al acestuia, preluat de agențiile de presă Stefani, DNB, Orient Radio – RADOR, în care a declarat că a părăsit voluntar România, susținând că a dejucat o tentativă de răpire sau de ucidere a sa de către agenți ai GPU. Atât în interviu, cât și ulterior, în „Scrisoarea către MS Regele [Carol al II-lea]”, „Motivele plecării mele din București”, „Organizarea Legației Sovietice și caracterizarea membrilor legației” și „Problema Basarabiei”, fostul diplomat s-a manifestat ca un critic acerb al regimului sovietic, devoalând mai ales acțiunile criminale ale structurilor statului.

În ceea ce privește documentele care se mai păstrează în arhivele Serviciului Român de Informații, cele mai multe provin de la Siguranță, îndeosebi note, corespondență, articole din presa românească, inclusiv cele reținute de cenzură, precum și traduceri din presa străină referitoare la eveniment.

Mai trebuie subliniat că agitația din presa românească cu teoriile despre dispariția lui Butenko, de exemplu plecarea cu un vas sovietic din portul Constanța sau sub identitatea unui pilot militar, irita în mod deosebit diplomații sovietici, care au transmis protestul legației, potențând astfel situația dificilă în care erau puse autoritățile de la București în urma dispariției șefului misiunii.

Notele păstrate cuprind, pe lângă relatarea demersurilor repetate și energice, chiar furibunde, ale diplomației sovietice pe lângă Ministerul de Externe, fragmente din activitatea intensă a structurilor românești de informații pentru clarificarea situației, ipotezele de lucru și atenția acordată unor cetățeni sovietici presupuși agenți GPU, despre care se știa că erau specializați în asasinate și răpiri. Au fost activați, după cum reiese din documente, și informatorii din cercurile diplomatice și ale coloniilor străine, o sursă transmițând chiar că Butenko ar fi fost omorât de un rus alb, gelos pe soția sa, care l-ar fi înșelat cu diplomatul.

Unele documente conservate, de exemplu notele primite de la surse sau informările de la punctele de trecere a frontierei, sunt olografe, altele sunt tăieturi din presă. Pentru a nu se înrăutăți și mai mult relațiile cu statul sovietic, autoritățile românești au recurs la cenzurarea unor articole din presă, informații despre cenzură fiind lăsate să transpară din documentele păstrate.

Apariția lui Butenko la Roma și solicitarea sa de azil politic au dus la o nouă polemică în presă, vizibilă în documentele Arhivei Serviciului: pe de o parte, cea moscovită susținea că refugiatul este un impostor, pe de altă parte, cea europeană jubila de-a dreptul la reapariția acestuia, preluându-i fervent diatribele îndreptate împotriva regimului din care el însuși făcuse parte, până de curând.

În încheiere, trebuie subliniat că documentele care se mai păstrează în arhiva SRI au o dublă valoare: pe de o parte, sunt o filă din istoria intelligence-ului românesc într-un context internațional și intern tensionat, în care acesta lucra profesionist și aplicat (chiar avangardist, dacă ne gândim la importanța acordată avant la lettre surselor deschise), în interesul statului român; pe de altă parte, ele aduc clarificări unor aspecte ale incidentului, îndeosebi din punctul de vedere al receptării în opinia publică internațională și al eforturilor propagandistice, arătând totodată și grija, chiar finețea, cu care autoritățile române și, în particular, structurile de informații, au gestionat momentul extraordinar de delicat. Este un fapt cunoscut că istoria, studiind faptele trecute, nu operează cu ipoteze, cu potențiale scenarii, dar în contextul relațiilor internaționale încordate din acel moment, tratarea eronată a situației ar fi putut conduce la un nou Sarajevo.

Fotocopii

Serviciului Român de Informații i-au rămas în păstrare, potrivit prevederilor legale, documente rezultate din activitatea instituțiilor de stat cu atribuții în domeniul siguranței statului, ordinii publice și apărării naționale, emise anterior datei de 6 martie 1945. Aceste documente au fost supuse procedurii de declasificare și sunt puse la dispoziția cercetătorilor interesați, prin intermediul Sălii de Studiu din cadrul Arhivei Centrale a SRI.

Volumul de documente privește mai multe tematici, care oglindesc preocupările structurilor de siguranță a statului din perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv Serviciul Special de Informații, Direcția Generală a Poliției și Siguranței și Secția a II-a a Marelui Stat Major.

Printre altele, documentele păstrate relevă că, în perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, sub lupa serviciilor românești au stat și oficinele de spionaj străine camuflate în societăți economice cu activitate pe teritoriul național, iar din această perspectivă excelau organizațiile germane. Acestea erau interesate de spionajul economic, dar și de obținerea cât mai multor produse din industria și agricultura românească, pentru pregătirea și sprijinirea efortului de război și aprovizionarea populației din Germania.

Un exemplu de companie aflată sub atenta supraveghere a intelligence-ului românesc este Solagra. Înființată în februarie 1940, societatea avea în consiliul de administrație atât români, persoane cu influență mare în zona agricolă și industrială specializată, cât și germani, factori de decizie în același domeniu. Ea ajunsese să dețină monopolul semințelor oleaginoase în România (floarea soarelui, rapiță, soia) și asigura atât contingentul necesar consumului intern, cât și o mare parte a consumului Germaniei.

Serviciul Special de Informații primise o informație, din sursă apreciată drept sigură, că specialiștii germani deplasați în România la începutul activității Solagra au avut și sarcina de a organiza rețele informative.

Societatea a fost lichidată în vara anului 1944, după ce linia frontului a depășit zonele în care era cultivată masiv floarea soarelui, iar partea germană devenise neinteresată de continuarea activității de producție, a cărei bază scăzuse considerabil. La momentul dizolvării, avea datorii mari și pierderi însemnate. Despre activitățile informative ale acționariatului și personalului Solagra nu sunt alte documente, posibil și pe fondul aderării României la Axă și al transferului de atenție către țările aliate.

Societățile Schenker, Terestra Maritimă, Terestra Română și Norddeutcher Lloyd-Bremen, aflate, de asemenea, în atenția SSI, acționau în domeniul transporturilor, profitând de posibilitățile de mișcare și legăturile de afaceri pentru a desfășura o amplă activitate informativă și de propagandă nazistă.

Dintre aceste firme se evidenția net Schenker, care avea antecedente serioase în activitatea de culegere de informații. La sfârșitul anului 1933, în Cehoslovacia izbucnise un mare scandal, după ce presa din Praga dezvăluise că reprezentanții firmei, bine plasați în sistemul de transport al țării, spionau pentru Germania, transmițând date despre transporturile de armament din și către Cehoslovacia.

Totodată, se aflase că, în timpul marii crize economice, statul german cumpărase societatea amenințată de faliment prin intermediul Deutsche Reichsbahn (Căile Ferate Germane, societate de stat).

Chiar dacă la începutul scandalului doi directori ai firmei au fost arestați, nu s-au continuat cercetările asupra cauzei, afacerea fiind ulterior mușamalizată, prin cumpărarea tăcerii unor ziare și atragerea unor oficiali, precum și prin obligarea societății la plata unei amenzi. Oricum, organele românești de informații au fost la curent cu desfășurarea evenimentelor

Tot legat de societățile de transport, Serviciul Special de Informații a mai surprins și o activitate neobișnuit de intensă a angajaților firmei maghiare de transport aerian Malert în România. În fapt, avioanele care veneau de la Viena via Budapesta aduceau la București, pe lângă puținii pasageri, și personal suplimentar față de echipajul cursei, dintre care unii rămâneau de multe ori în capitala României și se întorceau ulterior cu o altă cursă proprie. Chiar dacă filajul nu a surprins activități concrete de culegere de informații, recrutări ori fotografierea unor obiective militare, acest aflux nejustificat al aviatorilor și al altor categorii de personal a atras atenția structurilor de informații românești, pentru că, practic, aceste deplasări nu se justificau. Mai merită adăugat că se semnalase și o situație în care un avion maghiar se abătuse de la traseu, survolând o zonă interzisă.

Despre societatea Ferrostall, specializată în industria metalurgică și chimică, nu au fost conservate date certe privind activitatea de spionaj, însă aceasta a intrat în atenţia structurilor româneşti de informaţii întrucât construise unele capacități de producție de interes major pentru industria de apărare, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv o oțelărie în Hunedoara, o fabrică de țevi pentru concernul lui Nicolae Malaxa și mai ales fabrica de pulberi de la Ucea Mare, viitorul oraș Victoria.

O serie de alte firme, birouri, bănci, asociații, comitete, oficii, din diverse domenii, au servit drept paravan pentru activitatea de spionaj a ofițerilor şi agenţilor serviciilor germane, cu precădere Gestapo și Serviciul de Informații al Partidului Național-Socialist. De exemplu, începând din toamna anului 1939, Serviciul Special de Informații a identificat activităţi de spionaj economic şi politic în cadrul organizaţiilor Südosteuropa, Alfred Herzog, Romanil, Ford România, biroul tehnic Cosmos, fabrica Schmidt, Wirtschaftsrat (Comitetul Economic German din București), Mariner, Standard, Petrol Blok, Saturn, Oficiul Metalurgic, Societatea Bancară, The Bank of Romania Ltd.

Până în prezent, nu toate dosarele referitoare la această problematică au fost accesate de cercetătorii specializați în servicii secrete, documentele inedite putând fi de interes pentru completarea istoriografiei în domeniu.

Documentele păstrate în arhivele SRI privind relațiile economice externe ale României constau, în principal, din note ale Serviciului Secret (după reorganizarea din noiembrie 1940 a fost redenumit Serviciul Special de Informații) și articole din presa românească și din străinătate, inclusiv unele articole oprite de la apariție de cenzură, din perioada interbelică și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Informațiile de interes pentru Serviciul Secret, obținute prin mijloacele specifice și din exploatarea surselor deschise, priveau tendințele comerțului exterior, evoluția piețelor, analiza cererii și a ofertei raportată în primul rând la cele trei mari resurse ale României, respectiv petrolul, cerealele și lemnul. Era în atenție, de asemenea, exploatarea concurenței dintre doritorii produselor românești de export pentru obținerea unor condiții cât mai bune de plată. Totodată, prezenta un deosebit interes identificarea posibilităților de intrare, cu prioritate, pe piețele din care se puteau obține materii prime, produse finite și alimentare, armament și muniții, de care România avea neapărată nevoie pentru producție, consum și apărare.

Majoritatea documentelor păstrate în arhiva SRI privind relațiile economice ale României sunt grupate pe țări, în volume distincte. Geografic, se referă la statele și partenerii de afaceri din spațiul european (Regatul Unit, Italia, Germania, Ungaria, Cehoslovacia - până în 1939, Protectoratul Boemiei și Moraviei - 1943, Slovacia - 1939-1944, Bulgaria, Iugoslavia, Croația - 1942, Elveția, Grecia, Olanda, Portugalia, Polonia, Spania, Finlanda), eurasiatic (URSS, Turcia), Orientul Apropiat (Egipt, Palestina), Orientul Îndepărtat (China, Japonia), precum și America de Nord (SUA).

Documentele și articolele nu privesc doar legăturile economice ale României cu țările titulare ale volumelor, ci oferă informații și despre relațiile comerciale bilaterale și multilaterale dintre aceste țări, în vederea identificării modului de funcționare a pieței și a oportunităților pentru firmele românești.

Fie că sunt note, sinteze, comunicate sau articole din presă ori știri difuzate prin radio, documentele conțin date bogate privind evoluția schimburilor externe, îndeosebi ale României cu alte țări, exprimate în volumul produselor și valoarea exportului, respectiv a importului, pe țări. Evidențierea mărfurilor exportate și importate mai prezintă interes și pentru că arată nivelul la care a ajuns economia românească în perioada interbelică, dar și prioritățile de etapă, datele obținute fiind relevante pentru orientarea comerțului exterior în condițiile apropierii cu pași repezi a războiului, prin creșterea interesului pentru armament, muniție și materii prime necesare industriei de apărare.

Referitor la potențialul economiei românești, cu accent pe industrie, mai trebuie arătat că documentele relevă și alte articole solicitate la export, produse cu un grad ridicat de prelucrare, precum locomotive, vagoane, mașini agricole și de morărit, aparate de cântărit etc., detașându-se, printre altele, automotoarele fabricate în uzinele Malaxa. Potrivit unui articol publicat la începutul anului 2023 de site-ul gadgetreport.ro („Povestea automotoarelor Malaxa. Cele mai spectaculoase trenuri din România”) la acel moment ar mai fi circulat 40 de astfel de automotoare în România, iar altele în Polonia, țările baltice și Rusia. Unul dintre modelele produse la uzinele Malaxa, Automotorul „Bălan”, atingea 110 km/h, putea transporta 136 de persoane în condiții de lux și era dotat cu aer condiționat.

Documentele mai reflectă concurența dintre țările potențial beligerante, apoi inamice, pentru produsele strategice oferite la export de România, care s-a accentuat pe măsura încordării relațiilor internaționale și s-a intensificat după izbucnirea războiului, interesul părților adverse fiind nu doar de a obține cu prioritate aceste mărfuri, ci și de a bloca sau măcar limita accesul celeilalte părți la ele.

Astfel, notele Serviciului Secret relevă intențiile britanicilor și francezilor de a rezerva excedentul unor produse românești (petrol și cereale) și turcești (bumbac), pentru a nu putea fi contractate de germani. Totodată, Aliații încercau să închirieze, pe termen lung, cât mai multe șlepuri și remorchere în porturile dunărene românești, pentru a nu servi transportului oricăror produse către Germania și țările ocupate din centrul Europei.

Instituirea blocadei maritime asupra Germaniei de către aliații englezi și francezi a dus la creșterea dependenței Reichului de produsele petroliere și cerealele românești, mult mai ușor de accesat decât cele sovietice, astfel încât reprezentanții germani au folosit toate mijloacele pentru a forța efectiv avantaje cât mai mari din comerțul cu România. Una dintre modalitățile identificate a fost stabilirea, pentru schimburile comerciale germano-române, a unei alte parități față de cursul interbancar între marcă și leu, în defavoarea monedei românești.

O altă modalitate de creștere a profiturilor din comerțul cu România era obținerea de cantități mai mari de mărfuri românești în sistem clearing (compensare). Documentele conservate prezintă o situație în care cereale românești obținute pe această cale erau revândute pe alte piețe, dar pe valută forte. Altfel spus, Germania achiziționa cereale din România, căutate pe piața internațională, în clearing, cu promisiunea livrării ulterioare a unor produse germane, la prețuri artificial mărite din cauza mărcii supraapreciate. Cerealele românești erau apoi vândute pe valută forte unor terți, poate chiar direct din vagoanele și șlepurile românești.

Mai târziu, în 1943, documentele atestă și o tentativă de speculă, din partea unor comercianți din Protectoratul Boemiei și Moraviei, constând în încercarea de a cumpăra mazăre furajeră și grâu din recolta veche, cu preț redus, produse pentru care se preconiza penurie în primăvara anului 1944.

În cursul negocierilor și semnării unora dintre tratatele economice, mai ales cu Germania, în 1939, exact în perioada dezmembrării Cehoslovaciei și ocupării portului lituanian Memel (Klapeida), Serviciul Secret și Siguranța au fost atente la activitatea unor personalități implicate într-un fel sau altul în aceste tratative, dar și la efectele și ecourile acțiunilor acestora, în folosul sau în detrimentul României. Despre consilierul ministerial german Helmuth Wohlthat, șeful delegației germane la aceste tratative, Serviciul Secret aflase, din cercurile franceze din București, că avea misiunea de a obține direcționarea a 55% din exportul României către Germania, participații în industria petrolieră și un curs supraapreciat al mărcii în raport cu leul.

Totodată, din alte cercuri politice și gazetărești se discuta despre o posibilă remaniere guvernamentală, în vederea înlocuirii lui Mitiță Constantinescu, ministrul finanțelor, promotor al politicii filoengleze. În unele cercuri financiare se mai vehicula și informația că partea germană propusese (în text figurează faptul că propunerea a avut caracter cominatoriu, adică ultimativ) cumpărarea, în contrapartidă cu mărfuri germane, și nu contracost, a excedentului de produse petroliere, cărnuri conservate, lactate și cereale. În același timp, Siguranța îl supraveghea permanent pe Wohlthat, pentru identificarea unor persoane de interes cu care acesta ar fi venit în contact.

Din exploatarea presei străine se puteau afla atât punctele de vedere oficiale, cât și alte știri, comentarii, prognoze, obținute de regulă din surse de încredere sau cercuri bine informate din acele țări. De exemplu, ce apărea în presa sovietică era cu certitudine poziția conducerii statului.

În această perioadă extrem de tensionată, Serviciul Secret a fost atent și la ecourile, mai ales în presa străină, ale demersurilor ministrului român la Londra, Viorel V. Tilea, care în zilele de 16 și 17 martie s-a prezentat la Foreign Office, comunicând primirea de către partea română a unui ultimatum cu caracter economic din partea germană, de acceptarea căruia depindea garantarea frontierelor României. Demersul diplomatului, deși dezavuat de guvernele român și german, a dus la o serie de consultări între cancelariile europene, care, la 13 aprilie 1939, s-au finalizat cu declarațiile engleză și franceză prin care se afirma sprijinul pentru apărarea independenței Greciei și României, în fapt garantarea granițelor celor două țări. Concret, era primul semn al renunțării la conciliatorismul de până atunci față de pretențiile expansioniste germane.

Emoției resimțite în toată Europa față de expansiunea germană în centrul Europei i s-a adăugat cea cauzată de ultimatumul pe teme economice transmis României și este surprinsă în articole și comentarii mai ales din mass-media franceză, britanică, italiană, sovietică, poloneză, românească, care mai relevă și schimbarea politicii englezilor și francezilor pentru țările din Est, în sensul sprijinirii acestora în fața expansiunii germane.

La un an distanță, un alt episod din epopeea relațiilor comerciale româno-germane a fost în atenția SSI, care a obținut informația, din cercuri apropiate legației germane, că tratativele economice româno-germane din primăvara anului 1940 nu se desfășurau conform dorințelor reprezentanților Reichului, datorită economistului Gheron Netta, șef al Comisariatului Petrolului în 1940. Poziția intransigentă a acestuia, de limitare a exportului de produse petroliere către Germania, a necesitat intervenția în negocieri a ministrului german la București, Wilhelm Fabricius, pentru deblocarea tratativelor și obținerea avantajelor solicitate.

În același sens, informațiile obținute din cercuri diplomatice referitoare la noile tratative economice româno-germane din 1942 atestă că negociatorul german din 1940, Karl Clodius, era mandatat să obțină monopolul asupra exportului românesc de produse petroliere, un nou sistem de prețuri, evident dezavantajos părții române, și chiar restricționarea consumului intern din România pentru crearea de disponibilități de export pentru Germania.

Un document interesant și mai ales complet pentru importanța acordată României în cadrul planurilor expansioniste germane este un raport întocmit de serviciile de informații militare (Secția a II-a sau Serviciul Secret) către șeful Marelui Stat Major, cu rezoluția acestuia pentru primul ministru, în care se demonstrează pe larg că România era, în 1939, „obiectul principal și imediat de expansiune politică și economică – cu mijloace pacifice – a Germaniei spre Sud-Est”. Raportul devoalează „năvala” de specialiști și „vizitatori” pentru studierea modurilor de exploatare a resurselor, „turiști” din zonele de graniță sau din centrele industriale, transformarea minorității germane în instrument de execuție pentru penetrarea în domeniul social și mai ales economic, propaganda culturală și politică prin proslăvirea Germaniei Mari (în detrimentul aliaților tradiționali), toate conducând la o „reală formă de colonizare”.

Având în vedere căile de transport care traversau România, cea mai mare parte dintr-un volum se ocupă cu predilecție de relațiile comerciale dintre Reich și statul sovietic în perioada dintre semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și atacarea URSS (23 august 1939- 22 iunie 1941), subliniind importanța strategică a portului Constanța și a rutelor, prin România, care convergeau către și dinspre acesta.

Documentele disponibile, dintre care unele sunt prezentate în facsimil, reflectă preocuparea structurilor românești de informații pentru cunoașterea realităților domeniului comerțul exterior, atât prin activitatea informativă, din cercurile economice românești și străine din țară și cea de la nivelul misiunilor diplomatice și economice externe, cât și prin exploatarea surselor deschise din țară și străinătate. Scopul era sprijinirea valorificării cât mai avantajoase a mărfurilor românești la export, inclusiv prin schimbul cu materii prime și articole finite imperios necesare consumului intern, mai ales pentru activități productive, protecția împotriva spionajului economic și a contractelor oneroase. Se poate concluziona, actualizând, că activitatea în domeniu a fost realmente „Intelligence în slujba intereselor economice naționale”.

Dosarul conţine treisprezece volume și a fost creat în urma corespondenței cu Comisia “Decembrie 1989” a Senatului României în 1991 și 1992. Documentele sunt distribuite în cadrul dosarului astfel:

• volumul 1 - corespondență cu Comisia şi copii după documente elaborate de unitățile centrale din decembrie 1989;
• volumul 2 - copii după documente elaborate de unități județene din decembrie 1989;
• volumul 3 - copii după documente elaborate de unitățile județene din decembrie 1989;
• volumul 4 - corespondență cu Procuratura României şi Comisia “Decembrie 1989”;
• volumul 5 - corespondență cu Comisia „Decembrie 1989” privind comunicările către Televiziunea Română în ziua de 22 decembrie 1989 şi în zilele următoare transmise de unitățile fostului DSS;
• volumul 6 - documente referitoare la casete video, audio şi material fotografic realizate de fostele unități DSS;
• volumul 7 - documente referitoare la datele pe care le deținea fosta unitate speciala "R" (comunicații şi interceptări radio);
• volumul 8 - documente întocmite de SRI referitoare la activitatea cadrelor fostului DSS, care în perioada 15-22 decembrie 1989 au efectuat misiuni;
• volumul 9 - situații numerice ale cadrelor din unitățile centrale şi teritoriale ale fostului DSS, situație privind cadrele militare din fostul DSS decedate sau rănite în timpul Revoluției, precum şi copii după documente întocmite în decembrie 1989;
• volumul 10 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;
• volumul 11 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;
• volumul 12 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;
• volumul 13 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS.

Documentele pot fi consultate fără marcajele de anonimizare, la sediul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, șoseaua Odăi 20-22, Sector 1, București. Este necesară o programare prealabilă și completarea formularului GDPR.

Program: luni - vineri, 10:00 - 14:00

Persoane de contact: Maria Necula, Viorel Popescu

Număr de contact: 0377721260