Din documentele rămase în păstrarea Serviciului Român de Informații după aplicarea prevederilor legilor privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, se disting cele referitoare la relațiile internaționale în perioada interbelică, în format bilateral și multilateral, cu accent pe unele momente care au atras în mod deosebit atenția instituțiilor cu atribuții de siguranță și ordine publică. Referitor la această categorie de documente, este de remarcat atenția deosebită acordată de structurile de informații (Serviciul Special de Informații, Siguranța, Biroul 2) surselor deschise, respectiv articolelor apărute în ziarele românești și străine, comentariilor de la unele posturi de radio, precum și comunicatelor agențiilor de știri, date fără de care nu era posibilă cunoașterea adecvată a evenimentelor în derulare cu implicații pentru apărarea țării, siguranța statului și ordinea publică.

O situație deosebită, tratată cu maximă atenție de instituțiile de securitate ale statului român, în contextul relațiilor de regulă încordate cu marele vecin de la Răsărit, a fost dispariția, la data de 6 februarie 1938, a consilierului Legației URSS la București, Theodor Hrisanfovici Butenko, la acel moment reprezentantul de cel mai înalt nivel al statului sovietic în România, numit însărcinat cu afaceri la 1 decembrie 1937.

Istoriografia românească despre eveniment s-a bazat îndeosebi pe documentele Arhivelor Naționale ale României, pe cele din păstrarea CNSAS și a Ministerului de Externe, surse care au lămurit, în cea mai mare parte, dedesubturile și cronologia „dezertării” diplomatului sovietic.

Și Arhiva Serviciului Român de Informații mai păstrează câteva documente care, chiar dacă nu conduc la schimbări fundamentale în abordarea subiectului, aduc unele nuanțări de natură a releva contextul politic și diplomatic extrem de încordat, receptarea evenimentului în presa românească și străină, eforturile părții române de a convinge atât pe Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri străine al URSS, cât și opinia publică internațională de neimplicarea autorităților și a extremei drepte antibolșevice din România într-o eventuală răpire sau ucidere a lui Butenko.

Lipsa de la post a diplomatului a fost reclamată, în termen de 24 de ore, Ministerului de Externe, Ministerului de Interne, Poliției Capitalei și procurorului general. Au fost luate în considerare mai multe ipoteze de lucru; partea sovietică, respectiv comisariatul pentru afaceri externe, agenția TASS și presa centrală susțineau că a fost răpit și ucis de legionari sau „lăncieri” – formațiunea paramilitară a Ligii Apărări Național Creștine. Ambele părți invocate de sovietici aveau antecedente semnificative în privința acțiunilor violente și divergențe ideologice evidente cu URSS. Partea română, respectiv Siguranța, presupunea, de asemenea, că Butenko a fost răpit sau ucis, dar de GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie – Direcția Politică Generală, din cadrul NKVD, responsabilă cu informațiile externe), având în vedere prezența la București a unor agenți despre care se știa că erau specializați în astfel de acțiuni.

Răpirea de către GPU a oficialului rus era luată în calcul de către români și pentru că predecesorul acestuia, ministrul plenipotențiar Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic trimis la București, în 1934, odată căzut în dizgrația lui Stalin, fusese rechemat de urgență la Moscova, în contextul marilor epurări, ulterior fiind judecat, condamnat și trimis în gulag. Ostrovski, fusese, împreună cu Nicolae Titulescu, artizan al proiectului unui pact româno-sovietic de asistență mutuală, nefinalizat însă. Ca maximă ironie, unul dintre capetele de acuzare pentru care ambasadorul a fost condamnat la 15 ani de închisoare fusese „contribuția” la demiterea lui Nicolae Titulescu

Conform unei alte teorii luate în calcul de serviciile românești, răpirea ar fi putut fi înscenată tot de GPU, chiar cu concursul lui Butenko, acțiune utilizată ca pretext pentru tensionarea relațiilor între cele două state.

Relațiile sovieto-române, deja considerabil răcite după debarcarea lui Nicolae Titulescu de la Ministerul de Externe și mai ales după instalarea guvernului condus de Octavian Goga, au tins să se degradeze și mai mult pe fondul acestei situații. Comisarul poporului pentru relații externe, Maxim Litvinov, făcea presiuni publice pentru „eliberarea” lui Butenko, în timp ce propaganda sovietică, respectiv agenția TASS și principalele ziare, Pravda și Izvestia, s-au dezlănțuit la adresa statului român și a „fasciștilor” care îl conduceau, acuzându-i că au permis sau chiar au inițiat răpirea însărcinatului cu afaceri.

În cele din urmă, diplomatul rus a apărut la Roma, ziarul „Giornale d’Italia” publicând un interviu al acestuia, preluat de agențiile de presă Stefani, DNB, Orient Radio – RADOR, în care a declarat că a părăsit voluntar România, susținând că a dejucat o tentativă de răpire sau de ucidere a sa de către agenți ai GPU. Atât în interviu, cât și ulterior, în „Scrisoarea către MS Regele [Carol al II-lea]”, „Motivele plecării mele din București”, „Organizarea Legației Sovietice și caracterizarea membrilor legației” și „Problema Basarabiei”, fostul diplomat s-a manifestat ca un critic acerb al regimului sovietic, devoalând mai ales acțiunile criminale ale structurilor statului.

În ceea ce privește documentele care se mai păstrează în arhivele Serviciului Român de Informații, cele mai multe provin de la Siguranță, îndeosebi note, corespondență, articole din presa românească, inclusiv cele reținute de cenzură, precum și traduceri din presa străină referitoare la eveniment.

Mai trebuie subliniat că agitația din presa românească cu teoriile despre dispariția lui Butenko, de exemplu plecarea cu un vas sovietic din portul Constanța sau sub identitatea unui pilot militar, irita în mod deosebit diplomații sovietici, care au transmis protestul legației, potențând astfel situația dificilă în care erau puse autoritățile de la București în urma dispariției șefului misiunii.

Notele păstrate cuprind, pe lângă relatarea demersurilor repetate și energice, chiar furibunde, ale diplomației sovietice pe lângă Ministerul de Externe, fragmente din activitatea intensă a structurilor românești de informații pentru clarificarea situației, ipotezele de lucru și atenția acordată unor cetățeni sovietici presupuși agenți GPU, despre care se știa că erau specializați în asasinate și răpiri. Au fost activați, după cum reiese din documente, și informatorii din cercurile diplomatice și ale coloniilor străine, o sursă transmițând chiar că Butenko ar fi fost omorât de un rus alb, gelos pe soția sa, care l-ar fi înșelat cu diplomatul.

Unele documente conservate, de exemplu notele primite de la surse sau informările de la punctele de trecere a frontierei, sunt olografe, altele sunt tăieturi din presă. Pentru a nu se înrăutăți și mai mult relațiile cu statul sovietic, autoritățile românești au recurs la cenzurarea unor articole din presă, informații despre cenzură fiind lăsate să transpară din documentele păstrate.

Apariția lui Butenko la Roma și solicitarea sa de azil politic au dus la o nouă polemică în presă, vizibilă în documentele Arhivei Serviciului: pe de o parte, cea moscovită susținea că refugiatul este un impostor, pe de altă parte, cea europeană jubila de-a dreptul la reapariția acestuia, preluându-i fervent diatribele îndreptate împotriva regimului din care el însuși făcuse parte, până de curând.

În încheiere, trebuie subliniat că documentele care se mai păstrează în arhiva SRI au o dublă valoare: pe de o parte, sunt o filă din istoria intelligence-ului românesc într-un context internațional și intern tensionat, în care acesta lucra profesionist și aplicat (chiar avangardist, dacă ne gândim la importanța acordată avant la lettre surselor deschise), în interesul statului român; pe de altă parte, ele aduc clarificări unor aspecte ale incidentului, îndeosebi din punctul de vedere al receptării în opinia publică internațională și al eforturilor propagandistice, arătând totodată și grija, chiar finețea, cu care autoritățile române și, în particular, structurile de informații, au gestionat momentul extraordinar de delicat. Este un fapt cunoscut că istoria, studiind faptele trecute, nu operează cu ipoteze, cu potențiale scenarii, dar în contextul relațiilor internaționale încordate din acel moment, tratarea eronată a situației ar fi putut conduce la un nou Sarajevo.

Dosarul conţine treisprezece volume și a fost creat în urma corespondenței cu Comisia “Decembrie 1989” a Senatului României în 1991 și 1992. Documentele sunt distribuite în cadrul dosarului astfel:

• volumul 1 - corespondență cu Comisia şi copii după documente elaborate de unitățile centrale din decembrie 1989;
• volumul 2 - copii după documente elaborate de unități județene din decembrie 1989;
• volumul 3 - copii după documente elaborate de unitățile județene din decembrie 1989;
• volumul 4 - corespondență cu Procuratura României şi Comisia “Decembrie 1989”;
• volumul 5 - corespondență cu Comisia „Decembrie 1989” privind comunicările către Televiziunea Română în ziua de 22 decembrie 1989 şi în zilele următoare transmise de unitățile fostului DSS;
• volumul 6 - documente referitoare la casete video, audio şi material fotografic realizate de fostele unități DSS;
• volumul 7 - documente referitoare la datele pe care le deținea fosta unitate speciala "R" (comunicații şi interceptări radio);
• volumul 8 - documente întocmite de SRI referitoare la activitatea cadrelor fostului DSS, care în perioada 15-22 decembrie 1989 au efectuat misiuni;
• volumul 9 - situații numerice ale cadrelor din unitățile centrale şi teritoriale ale fostului DSS, situație privind cadrele militare din fostul DSS decedate sau rănite în timpul Revoluției, precum şi copii după documente întocmite în decembrie 1989;
• volumul 10 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;
• volumul 11 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;
• volumul 12 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS;
• volumul 13 - copii după documente întocmite de unitățile fostului DSS.

Documentele pot fi consultate fără marcajele de anonimizare, la sediul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, șoseaua Odăi 20-22, Sector 1, București. Este necesară o programare prealabilă și completarea formularului GDPR.

Program: luni - vineri, 10:00 - 14:00

Persoane de contact: Maria Necula, Viorel Popescu

Număr de contact: 0377721260