Despre noi

File de istorie

Serviciului Român de Informații i-au rămas în păstrare, potrivit prevederilor legale, documente rezultate din activitatea instituțiilor de stat cu atribuții în domeniul siguranței statului, ordinii publice și apărării naționale, emise anterior datei de 6 martie 1945. Aceste documente au fost supuse procedurii de declasificare și sunt puse la dispoziția cercetătorilor interesați, prin intermediul Sălii de Studiu din cadrul Arhivei Centrale a SRI.

Volumul de documente privește mai multe tematici, care oglindesc preocupările structurilor de siguranță a statului din perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv Serviciul Special de Informații, Direcția Generală a Poliției și Siguranței și Secția a II-a a Marelui Stat Major.

Afacerea Butenko

Din documentele rămase în păstrarea Serviciului Român de Informații după aplicarea prevederilor legilor privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, se disting cele referitoare la relațiile internaționale în perioada interbelică, în format bilateral și multilateral, cu accent pe unele momente care au atras în mod deosebit atenția instituțiilor cu atribuții de siguranță și ordine publică. Referitor la această categorie de documente, este de remarcat atenția deosebită acordată de structurile de informații (Serviciul Special de Informații, Siguranța, Biroul 2) surselor deschise, respectiv articolelor apărute în ziarele românești și străine, comentariilor de la unele posturi de radio, precum și comunicatelor agențiilor de știri, date fără de care nu era posibilă cunoașterea adecvată a evenimentelor în derulare cu implicații pentru apărarea țării, siguranța statului și ordinea publică.

O situație deosebită, tratată cu maximă atenție de instituțiile de securitate ale statului român, în contextul relațiilor de regulă încordate cu marele vecin de la Răsărit, a fost dispariția, la data de 6 februarie 1938, a consilierului Legației URSS la București, Theodor Hrisanfovici Butenko, la acel moment reprezentantul de cel mai înalt nivel al statului sovietic în România, numit însărcinat cu afaceri la 1 decembrie 1937.

Istoriografia românească despre eveniment s-a bazat îndeosebi pe documentele Arhivelor Naționale ale României, pe cele din păstrarea CNSAS și a Ministerului de Externe, surse care au lămurit, în cea mai mare parte, dedesubturile și cronologia „dezertării” diplomatului sovietic.

Și Arhiva Serviciului Român de Informații mai păstrează câteva documente care, chiar dacă nu conduc la schimbări fundamentale în abordarea subiectului, aduc unele nuanțări de natură a releva contextul politic și diplomatic extrem de încordat, receptarea evenimentului în presa românească și străină, eforturile părții române de a convinge atât pe Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri străine al URSS, cât și opinia publică internațională de neimplicarea autorităților și a extremei drepte antibolșevice din România într-o eventuală răpire sau ucidere a lui Butenko.

Lipsa de la post a diplomatului a fost reclamată, în termen de 24 de ore, Ministerului de Externe, Ministerului de Interne, Poliției Capitalei și procurorului general. Au fost luate în considerare mai multe ipoteze de lucru; partea sovietică, respectiv comisariatul pentru afaceri externe, agenția TASS și presa centrală susțineau că a fost răpit și ucis de legionari sau „lăncieri” – formațiunea paramilitară a Ligii Apărări Național Creștine. Ambele părți invocate de sovietici aveau antecedente semnificative în privința acțiunilor violente și divergențe ideologice evidente cu URSS. Partea română, respectiv Siguranța, presupunea, de asemenea, că Butenko a fost răpit sau ucis, dar de GPU (Glavnoe Politiceskoe Upravlenie – Direcția Politică Generală, din cadrul NKVD, responsabilă cu informațiile externe), având în vedere prezența la București a unor agenți despre care se știa că erau specializați în astfel de acțiuni.

Răpirea de către GPU a oficialului rus era luată în calcul de către români și pentru că predecesorul acestuia, ministrul plenipotențiar Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic trimis la București, în 1934, odată căzut în dizgrația lui Stalin, fusese rechemat de urgență la Moscova, în contextul marilor epurări, ulterior fiind judecat, condamnat și trimis în gulag. Ostrovski, fusese, împreună cu Nicolae Titulescu, artizan al proiectului unui pact româno-sovietic de asistență mutuală, nefinalizat însă. Ca maximă ironie, unul dintre capetele de acuzare pentru care ambasadorul a fost condamnat la 15 ani de închisoare fusese „contribuția” la demiterea lui Nicolae Titulescu

Conform unei alte teorii luate în calcul de serviciile românești, răpirea ar fi putut fi înscenată tot de GPU, chiar cu concursul lui Butenko, acțiune utilizată ca pretext pentru tensionarea relațiilor între cele două state.

Relațiile sovieto-române, deja considerabil răcite după debarcarea lui Nicolae Titulescu de la Ministerul de Externe și mai ales după instalarea guvernului condus de Octavian Goga, au tins să se degradeze și mai mult pe fondul acestei situații. Comisarul poporului pentru relații externe, Maxim Litvinov, făcea presiuni publice pentru „eliberarea” lui Butenko, în timp ce propaganda sovietică, respectiv agenția TASS și principalele ziare, Pravda și Izvestia, s-au dezlănțuit la adresa statului român și a „fasciștilor” care îl conduceau, acuzându-i că au permis sau chiar au inițiat răpirea însărcinatului cu afaceri.

În cele din urmă, diplomatul rus a apărut la Roma, ziarul „Giornale d’Italia” publicând un interviu al acestuia, preluat de agențiile de presă Stefani, DNB, Orient Radio – RADOR, în care a declarat că a părăsit voluntar România, susținând că a dejucat o tentativă de răpire sau de ucidere a sa de către agenți ai GPU. Atât în interviu, cât și ulterior, în „Scrisoarea către MS Regele [Carol al II-lea]”, „Motivele plecării mele din București”, „Organizarea Legației Sovietice și caracterizarea membrilor legației” și „Problema Basarabiei”, fostul diplomat s-a manifestat ca un critic acerb al regimului sovietic, devoalând mai ales acțiunile criminale ale structurilor statului.

În ceea ce privește documentele care se mai păstrează în arhivele Serviciului Român de Informații, cele mai multe provin de la Siguranță, îndeosebi note, corespondență, articole din presa românească, inclusiv cele reținute de cenzură, precum și traduceri din presa străină referitoare la eveniment.

Mai trebuie subliniat că agitația din presa românească cu teoriile despre dispariția lui Butenko, de exemplu plecarea cu un vas sovietic din portul Constanța sau sub identitatea unui pilot militar, irita în mod deosebit diplomații sovietici, care au transmis protestul legației, potențând astfel situația dificilă în care erau puse autoritățile de la București în urma dispariției șefului misiunii.

Notele păstrate cuprind, pe lângă relatarea demersurilor repetate și energice, chiar furibunde, ale diplomației sovietice pe lângă Ministerul de Externe, fragmente din activitatea intensă a structurilor românești de informații pentru clarificarea situației, ipotezele de lucru și atenția acordată unor cetățeni sovietici presupuși agenți GPU, despre care se știa că erau specializați în asasinate și răpiri. Au fost activați, după cum reiese din documente, și informatorii din cercurile diplomatice și ale coloniilor străine, o sursă transmițând chiar că Butenko ar fi fost omorât de un rus alb, gelos pe soția sa, care l-ar fi înșelat cu diplomatul.

Unele documente conservate, de exemplu notele primite de la surse sau informările de la punctele de trecere a frontierei, sunt olografe, altele sunt tăieturi din presă. Pentru a nu se înrăutăți și mai mult relațiile cu statul sovietic, autoritățile românești au recurs la cenzurarea unor articole din presă, informații despre cenzură fiind lăsate să transpară din documentele păstrate.

Apariția lui Butenko la Roma și solicitarea sa de azil politic au dus la o nouă polemică în presă, vizibilă în documentele Arhivei Serviciului: pe de o parte, cea moscovită susținea că refugiatul este un impostor, pe de altă parte, cea europeană jubila de-a dreptul la reapariția acestuia, preluându-i fervent diatribele îndreptate împotriva regimului din care el însuși făcuse parte, până de curând.

În încheiere, trebuie subliniat că documentele care se mai păstrează în arhiva SRI au o dublă valoare: pe de o parte, sunt o filă din istoria intelligence-ului românesc într-un context internațional și intern tensionat, în care acesta lucra profesionist și aplicat (chiar avangardist, dacă ne gândim la importanța acordată avant la lettre surselor deschise), în interesul statului român; pe de altă parte, ele aduc clarificări unor aspecte ale incidentului, îndeosebi din punctul de vedere al receptării în opinia publică internațională și al eforturilor propagandistice, arătând totodată și grija, chiar finețea, cu care autoritățile române și, în particular, structurile de informații, au gestionat momentul extraordinar de delicat. Este un fapt cunoscut că istoria, studiind faptele trecute, nu operează cu ipoteze, cu potențiale scenarii, dar în contextul relațiilor internaționale încordate din acel moment, tratarea eronată a situației ar fi putut conduce la un nou Sarajevo.

Fotocopii

1.Fara-tilu-Moscova-trad-11-feb-1938.JPG

10.Universul-11-feb-1938-trad-Pravda-cenzurat.JPG

Sub lupa serviciilor secrete românești: Spionaj camuflat

Printre altele, documentele păstrate relevă că, în perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial, sub lupa serviciilor românești au stat și oficinele de spionaj străine camuflate în societăți economice cu activitate pe teritoriul național, iar din această perspectivă excelau organizațiile germane. Acestea erau interesate de spionajul economic, dar și de obținerea cât mai multor produse din industria și agricultura românească, pentru pregătirea și sprijinirea efortului de război și aprovizionarea populației din Germania.

Un exemplu de companie aflată sub atenta supraveghere a intelligence-ului românesc este Solagra. Înființată în februarie 1940, societatea avea în consiliul de administrație atât români, persoane cu influență mare în zona agricolă și industrială specializată, cât și germani, factori de decizie în același domeniu. Ea ajunsese să dețină monopolul semințelor oleaginoase în România (floarea soarelui, rapiță, soia) și asigura atât contingentul necesar consumului intern, cât și o mare parte a consumului Germaniei.

Serviciul Special de Informații primise o informație, din sursă apreciată drept sigură, că specialiștii germani deplasați în România la începutul activității Solagra au avut și sarcina de a organiza rețele informative.

Societatea a fost lichidată în vara anului 1944, după ce linia frontului a depășit zonele în care era cultivată masiv floarea soarelui, iar partea germană devenise neinteresată de continuarea activității de producție, a cărei bază scăzuse considerabil. La momentul dizolvării, avea datorii mari și pierderi însemnate. Despre activitățile informative ale acționariatului și personalului Solagra nu sunt alte documente, posibil și pe fondul aderării României la Axă și al transferului de atenție către țările aliate.

Societățile Schenker, Terestra Maritimă, Terestra Română și Norddeutcher Lloyd-Bremen, aflate, de asemenea, în atenția SSI, acționau în domeniul transporturilor, profitând de posibilitățile de mișcare și legăturile de afaceri pentru a desfășura o amplă activitate informativă și de propagandă nazistă.

Dintre aceste firme se evidenția net Schenker, care avea antecedente serioase în activitatea de culegere de informații. La sfârșitul anului 1933, în Cehoslovacia izbucnise un mare scandal, după ce presa din Praga dezvăluise că reprezentanții firmei, bine plasați în sistemul de transport al țării, spionau pentru Germania, transmițând date despre transporturile de armament din și către Cehoslovacia.

Totodată, se aflase că, în timpul marii crize economice, statul german cumpărase societatea amenințată de faliment prin intermediul Deutsche Reichsbahn (Căile Ferate Germane, societate de stat).

Chiar dacă la începutul scandalului doi directori ai firmei au fost arestați, nu s-au continuat cercetările asupra cauzei, afacerea fiind ulterior mușamalizată, prin cumpărarea tăcerii unor ziare și atragerea unor oficiali, precum și prin obligarea societății la plata unei amenzi. Oricum, organele românești de informații au fost la curent cu desfășurarea evenimentelor

Tot legat de societățile de transport, Serviciul Special de Informații a mai surprins și o activitate neobișnuit de intensă a angajaților firmei maghiare de transport aerian Malert în România. În fapt, avioanele care veneau de la Viena via Budapesta aduceau la București, pe lângă puținii pasageri, și personal suplimentar față de echipajul cursei, dintre care unii rămâneau de multe ori în capitala României și se întorceau ulterior cu o altă cursă proprie. Chiar dacă filajul nu a surprins activități concrete de culegere de informații, recrutări ori fotografierea unor obiective militare, acest aflux nejustificat al aviatorilor și al altor categorii de personal a atras atenția structurilor de informații românești, pentru că, practic, aceste deplasări nu se justificau. Mai merită adăugat că se semnalase și o situație în care un avion maghiar se abătuse de la traseu, survolând o zonă interzisă.

Despre societatea Ferrostall, specializată în industria metalurgică și chimică, nu au fost conservate date certe privind activitatea de spionaj, însă aceasta a intrat în atenţia structurilor româneşti de informaţii întrucât construise unele capacități de producție de interes major pentru industria de apărare, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv o oțelărie în Hunedoara, o fabrică de țevi pentru concernul lui Nicolae Malaxa și mai ales fabrica de pulberi de la Ucea Mare, viitorul oraș Victoria.

O serie de alte firme, birouri, bănci, asociații, comitete, oficii, din diverse domenii, au servit drept paravan pentru activitatea de spionaj a ofițerilor şi agenţilor serviciilor germane, cu precădere Gestapo și Serviciul de Informații al Partidului Național-Socialist. De exemplu, începând din toamna anului 1939, Serviciul Special de Informații a identificat activităţi de spionaj economic şi politic în cadrul organizaţiilor Südosteuropa, Alfred Herzog, Romanil, Ford România, biroul tehnic Cosmos, fabrica Schmidt, Wirtschaftsrat (Comitetul Economic German din București), Mariner, Standard, Petrol Blok, Saturn, Oficiul Metalurgic, Societatea Bancară, The Bank of Romania Ltd.

Până în prezent, nu toate dosarele referitoare la această problematică au fost accesate de cercetătorii specializați în servicii secrete, documentele inedite putând fi de interes pentru completarea istoriografiei în domeniu.

Refugiații polonezi din România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Din documentele rămase în păstrarea Serviciului Român de Informații după aplicarea prevederilor legilor privind accesul la arhiva Securității și deconspirarea activității acestei instituții, o atenție deosebită trebuie acordată celor referitoare la relațiile internaționale, în format bilateral și multilateral, care reflectă, din punctul de vedere al organelor de stat cu atribuții de apărare, siguranță și ordine publică, locul și rolul României în Europa și în lume, precum și situația internațională în atât de frământata perioadă dintre cele două războaie mondiale.

Ieșit din prima conflagrație mondială cu o suprafață de 295.000 km¹ și o populație estimată la aproape 15 milioane de locuitori, noul stat român era cel mai mare din zonă, având și o așezare geografică și strategică care îi potența importanța în regiunea sud-est europeană.

Eforturile țărilor care doreau menținerea statu-quoului și, implicit, a păcii, au eșuat la 1 septembrie 1939, când Germania nazistă a atacat Polonia, care nu avea tratate de alianță aplicabile decât cu Franța și Regatul Unit2, ale căror armate nu au avut însă posibilitatea de a interveni nemijlocit în apărarea acesteia. Ocuparea de către Armata Roșie a estului Poloniei, începând cu 17 septembrie 1939, a dus atât la grăbirea sfârșitului operațiunilor militare, cât și la refugierea multor polonezi, civili și militari, în statele vecine, inclusiv în România.

La solicitarea guvernului polonez din 13 septembrie 1939, autoritățile române au acceptat primirea refugiaților, civili și militari, după ce, anterior, fusese permisă tranzitarea tezaurului polonez.

În istoriografia temei sunt vehiculate mai multe cifre, între 50.000 și 100.000 de refugiați, din care 25.000-60.000 de militari. Acest aflux de populație, în termen scurt, a necesitat un mare efort din partea statului român, în condițiile în care Germania și URSS protestau vehement și amenințau de-a dreptul față de primirea, pe teritoriul țării, a militarilor polonezi. Plecarea refugiaților din România, pe cale terestră sau maritimă, către țările și zonele aflate sub controlul inamicilor Germaniei, era prezumată a avea ca scop continuarea rezistenței din exil și considerată un act ostil de autoritățile și diplomații celui de-al treilea Reich. Situația s-a complicat și mai mult după aderarea României la Axă și intrarea în război alături de Germania, când tolerarea oricăror activități pentru restabilirea Poloniei era a priori contrară politicii statului român.

Documentele păstrate în arhiva SRI, deși puține la număr, relevă atenția acordată de structurile de apărare, siguranță și ordine publică românești în vederea asigurării atât a asistenței umanitare pentru cei plecați pe drumul pribegiei, cât și a respectării regulilor de inactivitate politică sau militară pe teritoriul unui stat neutru.

După primele zile ale intrării refugiaților în țară, în care prioritară a fost asigurarea condițiilor de cazare și afluire a maselor de oameni, cât mai departe de granițele fostei republici poloneze, s-a trecut la organizarea activității, fiind numit comisarul general responsabil de problemă, stabilite responsabilitățile în materia asistenței refugiaților și atribuțiile concrete pentru evidența și asistența acestora.

Totodată, se stabileau și alocațiile zilnice ce se acordau cetățenilor statului polon, superioare pentru foștii demnitari față de restul refugiaților. Cuantumul alocațiilor a fost modificat ulterior.

Oricum, venitul lunar al unui asistat polonez „de rând” era, inițial, egal cu al unui funcționar, aproximativ 3.000 lei, astfel încât era posibil ca nivelul de trai din România să fi fost la un nivel superior pentru mulți din cei cu venituri modeste în țara lor.

Memoriul întocmit la începutul anului 1941 de colonelul Nicolae Hagi Stoica, comisarul general pentru evidența și asistența refugiaților polonezi, pentru perioada septembrie 1939 - decembrie 1940, oferă informații bogate despre organizarea asistenței și instituțiile, societățile și comitetele angrenate în această activitate, numărul refugiaților și localitățile în care se aflau, cuantumul cheltuielilor făcute de statul român pentru aceștia, permisiunile acordate unora, de exemplu studenților pentru continuarea studiilor sau celor bolnavi pentru tratarea afecțiunilor, activitățile culturale, asistența religioasă, precum și despre informarea organizațiilor internaționale, a străinătății în general, despre refugiații din România.

Un element aparte a fost grija autorităților române pentru desfășurarea și continuitatea procesului educativ, în București funcționând atât o școală, cât și un liceu pentru refugiați, iar pentru absolvenții de liceu din Turnu Severin se solicitase permisiunea în vederea deplasării la București pentru începerea studiilor superioare.

Prezența refugiaților polonezi în România a fost permanent monitorizată de reprezentanții germani din București și provincie, care reclamau îndeosebi părăsirea țării, mai ales de către militari, în vederea înrolării în lupta pentru eliberarea Poloniei.

Relațiile refugiaților polonezi cu autoritățile române, permanent presate de cele germane să facă demersuri de repatriere, îndeosebi a evreilor, în Guvernământul General (partea vestică a Poloniei, aflată sub ocupația germană), au consemnat și momente neplăcute. Activitatea fățișă a refugiaților pe teritoriul României în vederea refacerii Poloniei, în acea perioadă administrată de Germania, stăpâna centrului și estului Europei și aliata României din noiembrie 1940, pe fundalul participării comune la războiul antisovietic, nu putea trece neobservată de serviciile de informații și de ordine publică, care uneori erau nevoite să ia măsuri de internare în lagăre² sau stabilirea de domicilii obligatorii în alte localități.

Documentele păstrate sugerează că activitatea de spionaj în favoarea aliaților desfășurată în plin război, dusă de refugiați din România și polonezi din Guvernământul General, semnalată și documentată în colaborare cu serviciile de informații germane, era instrumentată într-un mod civilizat, manifestându-se grijă pentru starea de sănătate a arestaților și fiind eliberați cu promptitudine cei în sarcina cărora nu s-au reținut fapte de natura celor urmărite.

Din cauza lipsei mâinii de lucru calificate, în condițiile pierderilor umane mari și trimiterii de noi efective pe frontul antisovietic, au fost situații în care meseriași polonezi au fost angajați chiar în industria de apărare românească.

Referitor la libertatea acordată comunităților de refugiați, mai trebuie remarcat că, la Craiova, a fost semnalată o „instanță de judecată civilă” care ar fi judecat un „trădător”, respectiv un refugiat care a cerut repatrierea în Guvernământul General.

Din majoritatea documentelor deținute rezultă largul sprijin umanitar acordat refugiaților, indiferent dacă erau militari sau civili, demnitari sau oameni obișnuiți, adulți sau copii.

Autoritățile românești au permis auto-organizarea refugiaților și acordarea/primirea de ajutoare din partea diferitelor instituții ale statului român și internaționale au favorizat educația, au facilitat urmarea de tratamente și cure de către cei bolnavi.

La cel mai înalt nivel, s-a acordat sprijin pentru tranzitul către Occident al unor demnitari și militari polonezi, în frunte cu președintele Ignacy Moscicki, și pentru punerea la adăpost cât mai repede a tezaurului care a tranzitat teritoriul țării și apărarea celor trei tone de aur rămase în păstrarea României, păzite și adăpostite la fel ca propriul tezaur, în subsolul Băncii Naționale și la Tismana³.

Dar cel mai important a fost faptul că au admis și au permis tranzitarea țării către Occident, într-o primă fază, ulterior către Orientul Apropiat, a celei mai mari părți a militarilor și civililor refugiați din calea germanilor și sovieticilor.

Având în vedere că sunt rare cazurile în care se semnalează plecarea peste hotare sau lipsa de la reședința fixată, eventual reținerea și întoarcerea, cu sau fără măsura internării pe termen scurt în lagăr, diferența dintre numărul celor intrați în țară și luați în evidență în toamna anului 1939, 40.000 conform calculelor colonelului Stoica, și numărul estimat de Corpul Detectivilor la 1 mai 1942, respectiv 4.020, este imensă. Se poate ca unii să-și fi schimbat reședința fără să anunțe autoritățile și să fi renunțat la alocații, dar ipoteza cea mai probabilă este că România a fost mai degrabă țară de tranzit, iar autoritățile au facilitat, pentru că nu era de ajuns să ignore, plecarea către Occident sau Orientul Apropiat.

Important este că, prin acțiunea, respectiv inacțiunea statului român, refugiații polonezi din România, cei 40.000 sau 100.000, dintre care mulți evrei, au scăpat din zona luptelor din toamna anului 1939, de lagărele de exterminare naziste, de măcelul de la Katyn, de deportarea în Siberia și de înăbușirea răscoalei din Varșovia.

¹ Tratatul de alianță cu România din 1921, reînnoit periodic, chiar dacă inițial prevedea sprijin reciproc „erga omnes”, era îndreptat practic doar împotriva URSS, care însă nu a declarat război Poloniei, iar guvernul polonez oricum nu a solicitat activarea clauzei de apărare.

² Lagărele pentru polonezi erau de fapt tabere, campusuri, în care erau trimiși cei considerați recalcitranți, în vederea scoaterii din aglomerările urbane și grupurile mari, pentru a se împiedica astfel activitatea considerată subversivă, antigermană. Nu erau lagăre de exterminare, precum cele din Polonia ocupată.

³ După declanșarea de către trupele sovietice a operațiunii Bagrațion din iunie 1944, era limpede că frontul germano-român nu putea rezista multă vreme, astfel încât, în perioada 8-22 iulie 1944, rezerva de aur a BNR (192 tone) și cele trei tone din tezaurul polonez rămase în România au fost transportate și depozitate la Tismana, inițial în pivnița mănăstirii, ulterior zidite într-o grotă din apropiere.

Dosare desecretizate

Dosar Fond Documentar Comisia "Decembrie 1989"

Dosarul conţine treisprezece volume și a fost creat în urma corespondenței cu Comisia “Decembrie 1989” a Senatului României în 1991 și 1992. Documentele sunt distribuite în cadrul dosarului astfel:

Documentele pot fi consultate fără marcajele de anonimizare, la sediul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, șoseaua Odăi 20-22, Sector 1, București. Este necesară o programare prealabilă și completarea formularului GDPR.

Program: luni - vineri, 10:00 - 14:00

Persoane de contact: Maria Necula, Viorel Popescu

Număr de contact: 0377721260